Deși nu vârstnic, Părintele Teofan de la Nera este unul dintre duhovnicii care înțeleg cât se poate de bine frământările prin care trece lumea noastră, și mai ales noua generație. Aceasta pentru că însuși parcursul străbătut în viața Sfinției Sale până să ajungă la Hristos a fost extrem de sinuos – până la urmă, unul comun pentru un tânăr maturizat într-o lume semiatee și trezit după 1990 în vâltoarea curentelor și ispitelor de tot felul.

        Duhovnic la Mănăstirea de maici de la Nera, dar și cu adânci preocupări cărturărești, Părintele Teofan a jertfit puțin din prețiosul său timp pentru a veni în mijlocul “Familiei Ortodoxe” și a ne împărtăși smerit din experiența sa duhovnicească…

        - Părinte, au trecut douăzeci [și trei] de ani de la căderea regimului comunist… Cum vedeți creșterea duhovnicească a poporului nostru în ultimele două decenii?

        - Pe mine, ca om ieșit de sub negura comunismului, ce m-a impresionat mult de tot la tinerii care și-au jertfit tot ce au avut mai scump – adică viața – atunci, la Revoluție, a fost faptul că au înfruntat ultima strădanie a demonismului acestuia de-a rămâne stăpân peste sufletele noastre, ieșind în stradă și spunând: „Vom muri și vom fi liberi!”. A fost o insuflare, un har al Domnului revărsat peste neamul nostru, cred că pentru rugăciunile celor care s-au jertfit de-a lungul anilor de comunism la noi. A fost ca o răscumpărare a unei lașități de zeci de ani a marii majorități a celor care formează poporul ăsta – și a noastră, a fiecăruia dintre noi -, ca o pocăință, ca o întoarcere către Domnul.

        „Vom muri și vom fi liberi!” e o spovedanie, e o mărturisire în sensul propriu, martiric, al cuvântului: de lepădare de întuneric și de alipire de Domnul, cu tot ce înseamnă asta. O dezlipire de ale veacului, cu totul, cu totul! Ca mucenicii au ieșit atunci. A fost un act de mărturisire a lui Dumnezeu, implicită și explicită.

        Ei, dacă ne uităm la ce s-a întâmplat cu acești tineri și care le-a fost ulterior traseul, te-apucă groaza să vezi ce-a reușit să facă globalizarea din noi, din tinerii noștri de-atunci, care sunt astăzi, mulți dintre ei, părinți pentru noua generație de copii din școli și licee. Te-apucă groaza să vezi după ce principii se conduc în ziua de azi familiile tinere, tinerii, cei care sunt în liceu, cei care sunt în școală… Pentru mine e o apăsare și-un chin și-o suferință cruntă! Mi se pare că toată acea jertfă de atunci, toată acea deschidere către Domnul a fost pur și simplu batjocorită, călcată în picioare, pierdută. Ne-a fost furată, mai degrabă, printr-o viclenie a demonului, mai mare și mai adâncă decât viclenia care a stat la baza duhului ăstuia demonic despre care Părintele Stăniloae spunea că se află la baza comunismului, cu tot ce a însemnat el.

        Dacă pe vremea comunismului încă mai pomeneam de martiri, globalizarea în primul rând a desființat martirajul. Martiri mai rămân în ziua de astăzi părinții „nebuni” care refuză să-și vaccineze copiii după normele care li se impun și trebuie să semneze că își asumă responsabilitatea – tremurând, dar având curajul să meargă împotriva acestui val. Martiri sunt părinții care încearcă să le mai dea copiilor o educație sănătoasă, să lucreze cu ei acasă ce nu se face la școală, să găsească o cale educațională, alta decât cea „sigură” a „specialiștilor” din Educație, și așa mai departe. Aceștia sunt martirii de astăzi.

        - Până la urmă, un martiraj este să-ți menții o relație sănătoasă de familie în contextul de astăzi…

        - Asta în primul rând! Când toate ți se propun așa, într-o lascivitate și-ntr-un desfrâu generalizat, și-ntr-o deșănțare, la propriu…

        “Am trăit libertatea fără Dumnezeu”

        - Părinte, unde am greșit? Au trecut douăzeci de ani. Brucan spunea că “peste douăzeci de ani poporul român va fi pregătit”. Pentru ce să fie “pregătit?”, am arătat. Problema însă este: unde am greșit?

        - Ce-mi vine acum în minte este un cuvânt al Părintelui Sofronie, care spunea că “omul, în starea lui căzută, nu poate să-și țină inima și mintea în bucuria Paștilor decât pentru foarte puțină vreme. Restul timpului aici, pe pământ, trebuie să fie închinat pocăinței”.

        În pocăință putem să stăm patruzeci și nouă de zile ale Postului Mare – în bucuria Paștilor, doar trei zile, șapte zile în Săptămâna Luminată; dar deja, ați văzut, ați trăit și singuri, la sfârșitul săptămânii nu-ți mai spune același lucru cântarea care în noaptea Paștilor mergea direct în adâncul sufletului tău. Și atunci cred că pe-aici ne-a păcălit vrăjmașul. Ca și pe Sfântul Siluan: în clipa în care a făcut prima spovedanie în Sfântul Munte și duhovnicul i-a spus: “Iată, Dumnezeu te-a iertat, de-acuma fii cu mulțumire…”, el a trăit un simțământ de ușurare și de mare bucurie la început, după care, în foarte scurt timp, a ajuns aproape în starea de-a se primejdui pentru veșnicie. A fost la un pas să fie scos din Sfântul Munte de către ispititor – și n-am mai fi avut pe Sfântul Siluan în ziua de astăzi! Pentru că bucuria trebuie trăită ascetic, or noi uităm lucrul acesta.

        Bucuria din decembrie ’89, descătușarea asta, nevoia noastră de libertate n-am trăit-o ascetic – și asta ne-a păcălit. Am lăsat garda jos, ne-am deschis sufletul, am primit totul din afară… Gândiți-vă la un exemplu vulgar aproape: TEC-urile care curgeau la dozatoarele noastre erau interzise în țările din Occident ca fiind toxice…

        - Așa cum am primit TEC-urile, am primit și toate celelalte ca fiind bune…

        - Am primit tot-tot-tot! Ne-am deschis inima, în naivitatea noastră românească, lipsită de discernământ, și-am primit din afară toate reziduurile istoriei, toate eșecurile pseudo-civilizației apusene, le-am primit din plin. Și-au făcut cu noi în douăzeci de ani ce-au făcut cu Grecia în cincizeci. Și asta din pricina că am trăit libertatea fără Dumnezeu.

        Am primit un dar pe care n-am știut să-l lucrăm cum se cuvine. Sfinții Părinți, marii asceți, când primeau un dar, îl primeau cu frică, aproape că mulți se rugau Domnului să-l ia înapoi. Chiar aseară citeam un cuvânt de la Avva Ioan Colov că, atunci când i-a încetat războiul patimilor, s-a rugat să înceapă din nou, pentru că nu era pregătit să gestioneze această harismă. Ei, noi n-am fost pregătiți să gestionăm această libertate și am trăit-o foarte iresponsabil. Un dar al lui Dumnezeu, pe care l-am batjocorit. Ca multe altele, de fapt…

        - Spunea Sfântul Siluan că, pentru rugăciunile unui om, a izbăvit Dumnezeu Rusia. Acest om a fost Sfântul Serafim din Sarov. Credeți că există un om în România pentru care putem avea această nădejde?

        - Există în Sfânta Scriptură un cuvânt: la un moment dat, Domnul pare că renunță la felul în care făcuse mai înainte cu Avraam și cu Lot, legat de cei zece drepți care se vor găsi în cetate, și spune: “Chiar Moisi și Samuil de ar sta înaintea Mea, sufletul Meu tot nu s-ar îndupleca spre poporul acesta” (Ieremia 15:1). Parcă și Dumnezeu a ajuns la un capăt – dacă poate ajunge Dumnezeu la un capăt! – în care nu mai poate lucra nici dacă ar exista un asemenea om.

        Mă gândesc – cum zice Sfântul Apostol Pavel de “păcatul peste măsură de păcătos” (Romani 7:13) – că păcat păcătos ca acum parcă n-a mai fost niciodată în istorie. O asemenea abjectă apostazie de la Dumnezeu și îndrăcire, îndârjire și încrâncenare împotriva lui Dumnezeu, un asemenea răzvrăt al omului în dorința lui de a scăpa de Dumnezeu, de a-L scoate afară, parcă n-a fost nici pe vremea comunismului…

        Părintele Sofronie zicea că harul Duhului Sfânt s-a ridicat în cea mai mare măsură după cel de-al Doilea Război Mondial. Nu știu ce s-a mai întâmplat după aceea și cât har s-a mai ridicat când Europa a refuzat să menționeze rădăcinile ei creștine în Constituția Europei. Nu știu cât har se mai ridică de la noi când mai adoptăm o lege de promovare a homosexualității, a prostituției, când mai aprobăm un marș al homosexualilor, când mai îngăduim încă un avort, pe lângă milioanele care au fost; nu știu cât har se mai poate pierde, până unde mai putem ajunge și ce Sfânt să mai mijlocească pentru noi… Dacă este unul sau mai mulți, Domnul îi știe.

        Dar Domnului îi este bineplăcută și rugăciunea pe care o faci tu, și eu – deși ascetic trebuie să ne gândim că nu e bineplăcută; dar, în contextul în care toți ceilalți se înstrăinează de Domnul, nu poate Domnul să nu privească și la rugăciunea noastră. Că altfel, la ce să mai faci un canon, o rânduială, dacă nu avem încredere că Dumnezeu primește bruma noastră de suspinare?… De multe ori ne rușinează felul în care facem această brumă de rugăciune, dar ea trebuie făcută. Fiecare picăturică de rugăciune își are rostul ei în viața mea și a ta. Și Domnul – pentru rugăciunile de flacără către cer ale celor plăcuți lui, cât și pentru scânteile noastre care n-ajung nici până la tavan, dar trebuie și ele să existe - încă mai ține un echilibru ca istoria să meargă mai departe. Dar să nu uităm că echilibrul ăsta e încă ținut pentru ca cineva – eu, tu, noi, ceilalți – să se convertească, să se întoarcă către Domnul, să-și schimbe viața…

        Așa că El singur știe ce va face cu istoria asta, cât mai este și cum mai este. Important e ca noi să ne plinim ale noastre.

        “Să avem curajul să vedem în ceilalți cetățeni ai Împărăției”

        - Părinte, pentru că l-ați pomenit pe Sfântul Siluan, spuneți-ne cum putem interpreta cuvântul “Tine-ți mintea în iad, și nu deznădăjdui” în contextul lumii în care trăim? Care-i taina acestui cuvânt, dacă există una?…

        - Nu e lipsit de primejdie și de oarecare riscuri duhovnicești a vorbi despre acest cuvânt în condițiile în care fiecare din cei care-l aud îl primește în felul lui. Și e greu să dai un cuvânt în general despre un principiu, pentru că fiecare om îl trăiește personal. Din acest motiv, și Sfinții Părinți au ținut ca ale lor cuvinte să fie împărtășite în mod direct unor oameni, față către față, și se fereau pe cât se putea de generalizări.

        În primul rând, aș pleca de la faptul că iadul acesta, de care Domnul îi pomenește Sfântului Siluan, este un iad care se întinde pe mai multe planuri – și o să vorbesc doar de iadul pe care îl trăim noi, în ziua de astăzi. Iadul, până la urmă, ce este? Este acel și topos, și tropos – și loc, și mod – din care Dumnezeu este alungat, este silit să plece, este silit să se retragă; sau, cel puțin, nu este primit, chiar dacă este prezent - cum zice Părintele Sofronie, că Dumnezeu este și în iad, dar este refuzat.

        Acest iad își are antecamera aci, în viețuirea noastră pe pământ, își are pregustarea de-aci, își are începuturile chiar în viața pe care o trăim. Or, cuvântul Domnului poate fi înțeles foarte bine în sensul cel mai elementar ascetic pentru noi, creștinii: a nu ne lăsa pradă ispitei care mai apare câteodată și în rândul nostru, cei (zic așa, scolastic) “practicanți”: că dacă eram la alt duhovnic, dacă eram și eu în altă mănăstire, dacă eram la altă parohie, dacă eram grec și nu român, dacă eram necăsătorit și nu căsătorit, dacă aveam și eu altă mamă și alt profesor… Trebuie să avem curajul să ne ținem mintea în iadul în care ne aflăm fiecare dintre noi astăzi, aici și acum. Nu mă aflu în altă familie, în altă parohie, în altă țară, cu alt serviciu. Mă aflu în condițiile în care sunt – și în iadul ăsta în care sunt trebuie să-mi țin mintea, cu curaj, să nu deznădăjduiesc, să știu că aici Îl pot afla pe Domnul.

        Contextul acesta negativ în care mă aflu poate deveni pozitiv numai în condițiile în care, donquijotește – în sensul propriu și duhovnicesc al cuvântului – în această “cârciumă”, în această “tavernă” împuțită, eu am curajul sa văd în ceilalți cetățeni ai Împărăției, și să-L las pe Domnul să lucreze, să ne transforme cu adevărat în fii ai lui Dumnezeu. Nu se schimbă “taverna”, ci atmosfera în această tavernă se schimbă cu totul și ea devine antecamera Împărăției, nu antecamera iadului. Dar, pentru aceasta, trebuie să fac răbdare aici și acum, în acest context, al iadului pe care-l trăiesc zilnic. Să nu încerc să evadez cu mintea mea, pentru că atunci ajung să trăiesc în universuri paralele, virtuale, create de dorințele și de proiecțiile minții mele, nu în realitate. Dumnezeu ne îndeamnă să fim, în primul rând, realiști.

        Creștinul – deși Părintele Virgil Gheorghiu zice că este “o orhidee care trăiește cu rădăcinile în Împărăție” – paradoxal, creștinul trăiește într-un realism foarte pământesc. Trebuie să avem curajul să transfigurăm acest iad; nu noi, ci Domnul lucrând în noi și prin noi, chiar în acest iad. Iadul este foarte real, îl trăim în viața de zi cu zi: și lăuntric, prin stricăciunea omului vechi, cu patimile și cu neputințele lui, și în afară, prin relațiile defectuoase dintre oameni, care s-au strâmbat atât de mult și au devenit atât de potrivnice față de ce-a gândit Dumnezeu pentru om, că poți spune că sunt luciferice multe din principiile educației, vieții sociale, politicii, științei… Trebuie să avem curajul să rămânem aici și acum și să-L chemăm pe Dumnezeu să lucreze.

        Să nu deznădăjduim, că este viu și lucrător. Avem despre Sfântul Ioan din Kronstadt un cuvânt: când preoții își dădeau sărutarea “Hristos în mijlocul nostru – Este și va fi!”, Sfântul Ioan adăuga: “Este și va fi viu și lucrător!”. Aici și acum este viu și lucrător Domnul, în mijlocul nostru, în noi și între noi.

        “În Lumina apropierii de Dumnezeu, lucrurile se văd până la despărțitura dintre măduvă și duh”

        - Poate fi legat cuvântul primit de Sfântul Siluan “Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”, de un alt cuvânt, din Pateric: “Să te vezi pe tine mai prejos de toată zidirea”?

        - Părintele Sofronie leagă cuvântul dat Sfântului Siluan de toată tradiția ascetică a Părinților Patericului și arată că, începând cu Avva Antonie cel Mare, Avva Pimen, Avva Sisoe, toți Marii Părinți ai Patericului, ca și Părinții de după ei, au trăit ascetic acest realism duhovnicesc, de a se vedea pe sine în iad – cum zicea Avva Pimen acest cuvânt smintitor: “Credeți-mă, fiilor, că unde e satana voi fi aruncat și eu!”. Este același lucru. S-au văzut pe sine sub toată zidirea.

        Și asta se întâmpla, zice Părintele Sofronie, într-un mod paradoxal, pentru că sistemul de referință al Sfinților nu este cel pe care îl avem noi, clasic – atunci când mă compar cu celălalt și mă văd întotdeauna pe mine mai bun, pentru că la mine promovez părțile mele bune și la celălalt scot în evidență părțile lui rele. Sfinții Părinți nu în felul ăsta își făceau propria analiză, ci ei priveau în Lumina lui Dumnezeu. Și, în Lumina lui Dumnezeu, cu cât te apropii mai mult de El, cu atât fiecare pată de murdărie de pe sufletul și de pe trupul tău o vezi mai pregnant, și mai adânc, într-o vedere străină omului obișnuit. Din pricina asta ajungeau ei să se vadă mai răi decât toți criminalii, ucigașii, curvarii, animalele și demonii…

        Sfinții Părinți se vedeau în Lumina iubirii lui Dumnezeu, pe măsură ce se apropiau de iubirea lui Dumnezeu, căci altfel n-ai putea să spui: “Cel dintâi dintre păcătoși sunt eu” – pentru că sunt alții care au făcut efectiv lucruri mai mari și mai rele decât tine, cuantificabil, măsurabil după criteriile omenești de cel mai bun simț. Dar, din punct de vedere duhovnicesc, lucrurile se judecă altfel. Se judecă pe de-o parte și după un randament pe care îl dai după darurile pe care le-ai primit de la Domnul (că una a primit Avva Antonie și alta am primit eu, și sigur pe Avva Antonie îl judecă Domnul mult mai aspru decât pe mine), iar pe de altă parte, și în Lumina acestei apropieri de Dumnezeu, lucrurile se văd mai în adâncime, mai până la despărțitura dintre măduvă și duh…

        - Un lucru practic, Părinte, pentru că ați vorbit de “bruma noastră de rugăciune”. Ce să faci ca să-ți aduni mintea când te așezi la rugăciune, după o zi de muncă? Faci rugăciunea și, după ce ai terminat te gândești: “Oare am făcut rugăciunea?”…

        - Ei, uite, acest “te gândești dacă ai făcut rugăciunea”, acest gând poate deveni temelie pentru o rugăciune foarte profundă, intensă, fierbinte, chiar dacă durează doar un singur minut, sau două minute… Fă-ți pravila și întreabă-te: “Doamne, oare ce-ai putut Tu să primești din tot ce-am spus eu aici?…”. Ei, aceasta este o rugăciune care poate recâștiga toată strădania ta de-o oră în care ai fost cu mintea împrăștiată. Reușești dintr-odată ca tot ce-ai făcut cu mintea împrăștiată, fără roadă, să-l câștigi spunând aceste cuvinte. Exact ca și când ai împrăștia ca nebunul niște nuiele pe poiană și, dintr-odată, le aduni pe toate. Până atunci nu erau bune la nimica așa, împrăștiate. Dar dacă le strângi pe toate, poți să faci un mănunchi zdravăn pe care să-l pui undeva, ca stâlp de susținere. La fel și cu împrăștierea minții la rugăciune. Trebuie să o aduni cum strângi nuielele la un loc, printr-un gând de smerenie: “Oare ce-a putut Dumnezeu să primească din ale noastre?”…

        Există un sfat ascetic la Părinți – câteodată noi îl uităm, sau de puține ori îl punem în practică – că, înainte de a te apuca de rugăciune, să te pregătești puțin, să faci o trecere de la bezmeticeala zilei către strădania ta de-a face rugăciunea. Pregătește-te pentru actul ăsta de închinare pe care vrei să I-l aduci lui Dumnezeu. Stai un pic. Nu treci de la tumultul zilei direct la rugăciune. Câteodată nici nu închizi telefonul mobil și te mai sună și-n timpul ăsta, și imediat te mută pe alt făgaș, pe alt plan al existenței… Așa că, în primul rând iți închizi telefonul și te pregătești un pic pentru ce urmează să faci. În clipa în care un sportiv se pregătește pentru un act de performanță, face o încălzire, nu sare direct din mașină în blocstarturi. Nu. Se încălzește întâi.

        Ei, acest lucru noi nu-l mai facem la rugăciune, fiind pe de-o parte dornici să terminăm mai repede pravila, îngrijorați că s-ar putea să n-avem timp să o facem, îngrijorați că nu o să avem timp să ne odihnim îndeajuns, îngrijorați că trebuie să fim cu mintea limpede pentru a doua zi… Și vrem să facem rugăciune serioasă fără să dăm un interval de pregătire pentru sufletul nostru.

        - Părinte, în încheiere, spuneți un cuvânt pentru cei care citesc o revistă ca “Familia Ortodoxă”, pentru cei care au o căutare…

        - Îi rog pe toți să nu se supere pe mine – le dau cuvântul pe care mi-l dau mie: îmi doresc să mă convertesc la creștinism, cât mai grabnic și cât mai deplin… Îi rog să nu se smintească, să nu se tulbure, dar asta le doresc tuturor, ce-mi doresc și mie: o grabnică și deplină, și profundă convertire la creștinism!