Monahii au fost dintotdeauna cunoscători ai ierburilor de leac, pe care le culegeau și le preparau după rețete păstrate cu sfințenie de la înaintașii lor. Așa s-a născut fitoterapia care, în mănăstiri, a fost temeluită mereu pe rugăciune. Vedem astăzi o tendinţă generală a oamenilor de a se îndrepta tot mai mult către farmacia Domnului în căutarea vindecării. În Mănăstirea Nera ne străduim zi de zi să reînnodăm această tradiţie de veacuri a monahismului ortodox de pe meleagurile româneşti, cea a  folosirii plantelor medicinale pentru  recâștigarea și susținerea sănătății, prin puterea tămăduitoare cu care Domnul a înzestrat natura. Să facem împreună câțiva pași în istoria medicinei naturiste care s-a născut în sânul mănăstirilor.

Terapia pe bază de plante medicinale adunate din farmacia naturii are rădăcini străvechi în istoria omenirii. Omul a pătruns tainele ierburilor de leac, potrivit unei îndelungate tradiţii, pe care se sprijină şi mult-răspândita fitoterapie. Tratamentele fitoterapeutice, izvorâte din experienţă şi transmise peste ani, din generaţie în generaţie, ţin de legile nescrise ale recoltării plantelor şi întrebuinţării lor ca leacuri pentru nenumărate boli.

Monahii au fost dintotdeauna cunoscători ai ierburilor de leac. Ei obișnuiau să recolteze şi să cultive plante medicinale, spre a le întrebuinţa la felurite preparate pentru numeroase afecţiuni şi boli. Sihaştrii sunt, de altfel, cunoscuţi, prin excelenţă, drept culegători de plante, ca unii ce le folosesc pentru a-şi asigura cele trebuincioasei hranei, întotdeauna austeră şi ascetică, dar și ca adevărat „arsenal al naturii”, pentru tămăduirea  bolilor și neputințelor.

Bolnița, locul unde rugăciunea se împletea cu ştiinţa cea „doftoricească”

Cu leacurile pe care călugării le preparau în vechime din plantele pământului, după cuvântul Scripturii: „Domnul a dat oamenilor ştiinţă, ca să Se slăvească întru leacurile Sale cele minunate. Cu acestea tămăduieşte şi ridică durerea.”, începe în spaţiul românesc şi aşa-numita medicină monastică. În preajma bisericilor şi a mănăstirilor au existat întotdeauna azile pentru săraci, case de oaspeţi și case-spitale pentru bolnavi. N-au lipsit, de asemenea, farmaciile, în graiul vechi – „spiţeriile”.

Până în secolul al XVIII-lea, în Ţările Române, bolnavii erau îngrijiţi în aşa-numitele bolniţe – infirmierii mănăstireşti, socotite a fi adevărate „spitale medievale româneşti”. Pe atunci nu exista personal medical specializat, nici instrumentar adecvat pentru îngrijirea medicală a bolnavilor. Bolnița era, deopotrivă, locul unde rugăciunea se împletea cu ştiinţa cea „doftoricească”. Monahii care slujeau aici întrebuinţau mai cu seamă preparate din plante de leac.

Amplasate într-o aripă aparte a mănăstirii, bolniţele aveau biserică proprie, unde se săvârșeau adesea Taina Sfântului Maslu și slujba sfințirii Aghiasmei. Aici erau îngrijiţi nu doar monahii bătrâni şi bolnavi din obşte, ci deopotrivă răniţii de pe front, mirenii săraci, chiar şi văduve ori copii orfani.

Sfântul Ioan Iacob, „Sfântul plantelor”

Din pleiada călugărilor care s-au aplecat în mod deosebit spre valorificarea plantelor medicinale, vom aminti doar doi: Sfântul Paisie Velicikovski și Sfântul Ioan Iacob. Primul, stareț renumit și  înnoitor al tradiţiei isihaste în Moldova, a rânduit ca, în anul 1735, să fie ridicată alături de incinta marii Mănăstiri a Neamţului o bolniţă, unde să fie îngrijiţi atât călugării bătrâni şi bolnavi din obşte sau din alte mănăstiri, cât şi mirenii săraci. În arhivele bibliotecii Mănăstirii Neamţului au fost descoperite, totodată, şi unele compendii medicale în limba rusă.

Două veacuri mai târziu după epoca paisiană, în Lavra Neamţului îl întâlnim pe Cuviosul Ioan Iacob, unul dintre cei mai noi sfinţi nevoitori şi tămăduitori pe care neamul nostru i-a dăruit Bisericii.

La intrarea sa în mănăstire, el a primit ascultarea de bibliotecar şi felcer, fiind numit în popor şi Sfântul plantelor. A pătruns tainele ierburilor de leac, slujind ca ajutor al monahului ce avea în grijă farmacia Mănăstirii Neamţ. Astfel, cu meşteşugul dobândit aici a putut să-i îngrijească pe cei suferinzi, călugări şi mireni, creştini sau musulmani, în anii în care s-a nevoit în Mănăstirea Sfântului Sava din Palestina. Acolo a rămas cunoscut drept doctor al mănăstirii, deşi nu deţinea cunoştinţe ale ştiinţei medicale celei din afară. În  afara primei sale ascultări ca paraclisier, în cei zece ani petrecuţi în Lavra Sfântului Sava,   i-a fost încredinţată îngrijirea bolnavilor la bolniţă. Cu ierburi culese din pustie tămăduia deopotrivă monahi şi mireni, precum şi răniţii aduşi de pe front, în anii celui de al Doilea Război Mondial, ori beduini săraci.

Reînvierea tradiției monastice a fitoterapiei, în inima Banatului

Prin decretul 410 din anul 1959 votat de guvernul român comunist, marea majoritate a călugărilor, 4750 la număr, monahi şi monahii au fost alungaţi din mănăstiri, iar această tradiţie a fost trecută încet-încet în uitare, fără a dispărea, însă, cu totul.

După căderea comunismului şi revoluţia din 1989, unii medici s-au orientat către căutarea vechilor reţete mănăstireşti de tămăduire a bolilor. Unul dintre aceştia este şi profesorul doctor Pavel Chirilă, director al Centrului de Îngrijiri Paliative „Sfânta Irina” din Voluntari, judeţul Ilfov şi ctitor al Mănăstirii Nera din comuna Sasca Montană, judeţul Caraş-Severin.

În paralel cu lucrările de construcţie ale acesteia din urmă, în ultimii douăzeci de ani, a fost înfiinţat în incinta mănăstirii Laboratorul „Sfinţii Doctori Fără de Arginţi”, unde sunt preparate produse naturale după străvechi reţete tradiţionale.

Amplasată într-o regiune cu o bogată şi aleasă floră spontană, pe valea râului Nera, Mănăstirea Nera a devenit o mănăstire a plantelor de leac, maicile îndeletnicindu-se îndeosebi cu fitoterapia. Gama produselor naturale pe care aceasta le prepară cuprinde siropuri, oţeturi, uleiuri, tincturi, creme şi unguente, săpunuri solide și lichide, precum şi felurite ceaiuri.

 Rugăciunea, un „ingredient” principal al produselor naturiste

Maicile se ocupă de aceste produse, manufacturate cu suflet, începând cu recoltarea sau cultura plantelor şi până la grafica etichetelor ori ambalarea propriu-zisă a produselor. Este urmat un calendar potrivit căruia se culeg plantele de leac. Astfel, primăvara se adună urzicile, ciuboţica cucului, leurda usturoiată, păducelul. Printre plantele culese vara se numără coada-şoricelului, coada-calului, pătlagina, păpădia, cimbrişorul, sânzienele, gălbenelele, sunătoarea, rostopasca, traista-ciobanului, precum şi altele, din flora regională. La acestea se adaugă şi culesurile din toamnă – de afine, cele de cătină, de măceşe sau de porumbe.

Cele mai căutate produse sunt siropurile pentru răceală şi întărirea sistemului imunitar, care au în compoziţia lor, printre altele, muguri de brad, pătlagină și soc; cele tonice, bogate în vitamine naturale (din zmeură, coacăz negru etc.); oţetul de cătină şi cel pentru slăbit; uleiul de busuioc  şi de sunătoare; tinctura de propolis sau tincturile pentru feluritele afecţiuni, precum cele digestive; crema de propolis, de gălbenele sau de tătăneasă; săpunurile solide de lavandă sau de mentă; săpunurile lichide, cu extracte de pelin şi coada-şoricelului; produsele cosmetice – loţiunile pentru ten şi păr.

Tehnicile folosite păstrează substanţele active din plante, urmărindu-se mai cu seamă calitatea produselor. Ingredientele şi procedeele de preparare alese le recomandă  ca tratamente naturale eficiente, căci în întregul proces al producţiei este întreţesută, totodată, și rugăciunea.

„Leacurile se îmbogățesc cu harul Sfântului Duh”

Astăzi se observă limpede o tendinţă generală a oamenilor de a se îndrepta tot mai mult către farmacia Domnului în căutarea vindecării. De aceea, credem că orice strădanie de a le veni în întâmpinare este binecuvântată de Cel care cunoaște cel mai bine neputințele noatre sufletești și trupești.

„Avem convingerea că plantele sunt tămăduitoare pentru că Dumnezeu le binecuvintează spre aceasta. Fără binecuvântarea Lui, poți să iei câte plante dorești, dar nu vor fi cu adevărat tămăduitoare. Tratamentul cu plante e o mică jertfă pe care o aduci Domnului, spre vindecarea omului suferind, om zidit după chipul și asemănarea Sa. Leacurile se îmbogățesc cu harul Sfântului Duh, chemând mila lui Dumnezeu peste ele. De aceea, toate sunt importante: și modul în care pleci să culegi planta, și felul în care o culegi efectiv, și ce faci cu ea când te întorci acasă. E nevoie de multă grijă și rugăciune, de când pornești să o aduni și până în momentul în care o folosești. Planta are în sine niște principii active care lucrează în om, chiar dacă el are sau nu credință. Dar credința poate potența aceste principii active, le poate amplifica, ori, după caz, le poate micșora sau chiar anula.”, mărturisea protos. Teofan Munteanu, duhovnicul maicilor de la Nera, într-un interviu.

Pentru un monah, orice ascultare pe care o împlineşte este, de altfel, o slujire a Domnului şi oamenilor. Fitoterapia devine astfel o jertfă adusă Domnului, spre alinarea durerii făpturilor Sale, prin neîncetata chemare în rugăciune a harului Duhului Sfânt. Nu este vorba despre medicină populară sau practici magice, nici despre o mini-industrie a produselor naturale. E vorba de împlinirea cuvântului Sfinților Părinţi: „Roagă-te şi munceşte!” (Ora et labora!) Totodată, această îndeletnicire nu reprezintă o lucrare aparte, în ciuda numelui dat Mănăstirii Nera- mănăstirea plantelor de leac -, ci o simplă strădanie de a duce mai departe această tradiţie de veacuri a monahismului ortodox în spaţiul românesc, ce nu urmăreşte doar vindecarea trupului, potrivit liniei medicinei celei din afară, ci, deopotrivă, şi tămăduirea sufletului. Acesta este specificul medicinei monastice şi a preparatelor mănăstireşti din toate timpurile.